
Dansez tango din 2012 și predau din 2013. De când predau singură, lucrez doar în privat, unu la unu, cu oameni care pornesc de la zero.
Dansez din clasa a unsprezecea: dansuri populare, gipsy și moderne, în ansamblu și în coregrafii.
Prima mea probă a fost să intru în horă și să mă adaptez din mers, fără să-mi arate cineva pașii înainte. Mi-a venit ușor. Mișcarea a fost mereu un lucru firesc pentru mine.
Tocmai de aceea am crezut multă vreme că fluiditatea ține de talent. În ansamblu aveam un coleg care știa coregrafia, dar rămânea blocat într-un corp rigid. Mi-am zis atunci că îi lipsește talentul și că are nevoie de mai multă practică. N-am știut cum să-l ajut: urmam cu toții aceeași coregrafie.
Vine la lecții de trei ani. La primele noastre întâlniri am crezut, din nou, că e vorba de talent.
Căuta să vadă fiecare mișcare cu ochii, în loc să o simtă cu corpul, iar mișcarea ieșea rigidă. Într-o zi l-am rugat să închidă ochii și să-și atingă umerii, brațele, pieptul, ca să devină atent la propriul corp. Apoi l-am rugat să mă îmbrățișeze, tot cu ochii închiși.
M-a îmbrățișat firesc: umerii relaxați, respirația normală. Atunci mi-am dat seama că o îmbrățișare de tango ar trebui să fie la fel de blândă ca una obișnuită.
De atunci cred altceva. Rigiditatea vine din mobilitatea care lipsește și din informațiile care lipsesc despre cum faci o mișcare în confort. Talentul are puțin de-a face cu ea.
„O îmbrățișare de tango e la fel de blândă și relaxată ca una obișnuită.”Maria Popa
Am început ca asistentă într-o școală de tango. Acolo am văzut ce le lipsea elevilor: o bază pe care să se sprijine fiecare element nou.
Lecțiile porneau cu caminarul, mersul din tango. Elevul primea forma mișcării, dar rămânea fără mecanismul din spatele ei: ce face talpa, cum se împarte greutatea, cum păstrezi o linie dreaptă fără să te dezechilibrezi.
Am urmat cursuri și workshopuri cu maeștri, apoi am studiat singură și am pus vocabularul de dans într-o ordine în care fiecare lucru se leagă de cel dinainte.

Când un elev are o întrebare, caut un exemplu simplu sau iau un pix și schițez.
Unul dintre elevii mei își ducea greutatea pe marginea tălpii, prea repede, fără să-și dea seama. I-am desenat unde se oprește greutatea, pe centrul tălpii, și i-am spus că degetul mare are grijă de echilibru. Am încercat de mai multe ori, tot mai încet, până a găsit echilibrul.
Unele lucruri ies la a doua sau la a treia încercare. Până acum, niciun elev n-a plecat dintr-o lecție fără să știe cum se face elementul la care am lucrat.
Orice om poate dansa tango argentinian la nivel social și, cu perseverență, se poate mișca fluid.
Nivel social înseamnă tangoul de milongă, cel pe care îl dansezi seara, între oameni. Tangoul de scenă cere în plus mobilitate, prezență și plăcerea de a te arăta. Dacă ești mai retras, poți rămâne la tangoul social toată viața. E o alegere, iar talentul are puțin de spus aici.
Tangoul cere timp. Informația are nevoie să se așeze în corp, iar asta se întâmplă pas cu pas, prin practică.
Vii la lecții pentru că vrei tu. Eu nu trimit mesaje de vânzare și nu te bat la cap să continui.
O mișcare se încearcă de mai multe ori până se așază. Îți spun ce să schimbi și reluăm.
Rămân la fel de atentă cu tine, fie că faci o lecție, fie că faci o sută. După fiecare lecție te întreb cum a fost.
Un checklist cu autotest, pe o pagină A4. În 20 de minute afli ce îți iese deja.
Lecții private în București, de la postură la primele elemente legate.